Capitalul urmeaza increderea

Autor: Ileana Botez, Director admitere tranzacționare – Bursa de Valori București
Despre guvernanta, strategie, oameni si maturitatea unei companii
Vorbim mult despre capital si despre modalitatile prin care o companie il poate atrage: credit bancar, fonduri de investitii, obligatiuni, investitori privati sau piata de capital. Analizam costul finantarii, momentul potrivit pentru atragerea ei si instrumentele care pot sustine urmatoarea etapa de dezvoltare. Vorbim insa mai putin despre ceea ce preceda toate aceste lucruri si ceea ce, in cele din urma, poate face diferenta intre o companie care cauta capital si una catre care capitalul este dispus sa vina: increderea.
Increderea nu apare ca atare in situatiile financiare, nu poate fi surprinsa intr-un singur indicator si nici construita printr-o prezentare foarte buna. Cu toate acestea, atunci cand o banca, un fond de investitii sau un investitor analizeaza o companie, dincolo de cifre, proiectii si planuri de dezvoltare, incearca sa inteleaga daca poate avea incredere in organizatie, in oamenii care o conduc si in capacitatea acestora de a transforma planurile de astazi in rezultate sustenabile maine.
Din aceasta perspectiva, cred ca merita sa facem o distinctie importanta: o companie profitabila nu este in mod automat si o companie investibila. Poate avea un produs excelent, clienti fideli, o piata promitatoare si rezultate financiare foarte bune, dar nu a construit inca acele mecanisme care ii permit unui om din afara organizatiei sa inteleaga cum sunt luate deciziile, cine raspunde pentru ele, cum sunt gestionate riscurile, cat de credibila este informatia pe care o primeste si cat de dependenta ramane compania de una sau de cateva persoane.
Investitorul nu cumpara doar rezultatele de astazi, ci isi asuma inevitabil o parte din viitorul companiei. Iar viitorul nu poate fi garantat. Poate fi insa facut mai credibil prin modul in care o companie este construita si condusa.
Aici incepe, in opinia mea, discutia despre guvernanta.
Guvernanta ar trebui sa inceapa inaintea obligatiei
Am asociat prea mult timp guvernanta corporativa aproape exclusiv cu societatile listate, cu marile companii, cu board-urile si cu obligatiile de raportare, ca si cum buna guvernanta ar deveni necesara doar dupa atingerea unei anumite dimensiuni sau dobandirea unui anumit statut juridic. Cred ca aceasta perspectiva trebuie schimbata, pentru ca nevoia de guvernanta apare mult mai devreme in viata unei companii.
Aceasta apare atunci cand afacerea incepe sa creasca, cand intra un nou asociat sau actionar, cand sunt atrasi manageri din afara cercului fondatorilor, cand compania contracteaza finantari importante, cand apar tranzactii complexe ori cand devine necesara pregatirea succesiunii. In fapt aceasta se manifesta in momentul in care consecintele unei decizii nu il mai privesc exclusiv pe cel care a fondat afacerea, ci o comunitate din ce in ce mai larga de oameni, parteneri, creditori, actionari sau investitori.
De aceea, discutia despre standardele de guvernanta ar trebui dusa dincolo de universul companiilor listate. O societate pe actiuni nelistata are nevoie de buna guvernanta, dar acelasi lucru este valabil si pentru un SRL care a ajuns la cateva zeci sau sute de angajati, administreaza active importante, are mai multi asociati, finantari semnificative si ambitia de a continua sa creasca. Forma juridica nu elimina riscul unei decizii slabe, nu inlatura conflictele de interese, nu rezolva problema succesiunii si nici nu garanteaza calitatea informatiei financiare sau echilibrul procesului decizional.
Desigur, standardele nu pot si nici nu trebuie sa fie identice. Ar fi nefiresc sa cerem unui SRL antreprenorial aflat intr-o etapa de dezvoltare ceea ce cerem unei societati mari listate. Intre absenta aproape totala a regulilor si sofisticarea sistemului de guvernanta al unei companii publice exista insa un spatiu foarte larg in care poate fi construit un minimum sanatos de buna guvernanta, adaptat dimensiunii, complexitatii si riscurilor fiecarei organizatii.
Nu este nevoie de mai multa birocratie si nici de proceduri elaborate doar pentru a putea demonstra ca exista. Este nevoie de responsabilitati clare, de o separare rezonabila intre proprietate, administrare si management, de reguli aplicate privind conflictele de interese si tranzactiile cu partile afiliate, de informatie financiara de calitate, de management al riscurilor si de mecanisme reale de control si supraveghere. Iar atunci cand dimensiunea companiei o justifica, este nevoie si de profesionisti care sa aduca in jurul mesei experienta, independenta de gandire si, uneori, curajul de a pune intrebarile pe care cei aflati prea aproape de business nu le mai pun.
Nu cred ca solutia este sa transformam fiecare companie intr-o societate listata in miniatura. Cred insa ca ar trebui sa acceptam un principiu simplu: pe masura ce o companie creste, trebuie sa creasca si standardul ei de guvernanta. Nu pentru ca legea ii cere intotdeauna acest lucru, ci pentru ca dimensiunea, complexitatea, oamenii si capitalul pe care le administreaza ajung sa il ceara.
De la strategie la executie
Guvernanta buna nu poate exista insa in absenta unei directii. In orice companie care aspira sa creasca vine un moment in care intuitia fondatorului, oricat de valoroasa ar fi fost in construirea afacerii, nu mai poate tine locul unei strategii asumate de intreaga organizatie. Compania trebuie sa stie unde doreste sa ajunga, care ii sunt prioritatile, ce riscuri este dispusa sa isi asume, unde isi va concentra resursele si, la fel de important, la ce este pregatita sa renunte.
Strategia poate deveni insa, la randul ei, un exercitiu formal. Exista strategii foarte bine scrise, obiective ambitioase, prezentari impecabile si indicatori atent alesi care, odata aprobate, raman aproape neatinse pana la urmatorul exercitiu de planificare. Or, o strategie care ramane pe hartie nu schimba o companie, indiferent cat de convingator a fost documentul in care a fost prezentata.
Adevaratul test al strategiei incepe dupa aprobarea ei, atunci cand trebuie stabilit cine raspunde pentru implementare, ce resurse sunt alocate, cum se traduc prioritatile strategice in obiectivele managementului si ale echipelor si cum este urmarit progresul. La fel de important este ceea ce se intampla atunci cand realitatea contrazice ipotezele initiale: daca exista curajul de a recunoaste ca ceva nu functioneaza, capacitatea de a invata si disciplina de a ajusta directia fara a pierde din vedere obiectivul pe termen lung.
Strategia nu ar trebui, asadar, sa fie documentul in care compania descrie unde ar dori sa ajunga, ci legatura vie dintre viziune, decizie, resurse, oameni si executie. Iar aici se vede din nou calitatea guvernantei. Un board bun nu scrie strategia in locul managementului si nici nu conduce compania in locul acestuia, dar trebuie sa provoace ipotezele pe care strategia este construita, sa inteleaga riscurile, sa urmareasca implementarea si sa ceara explicatii atunci cand realitatea se indeparteaza de plan. Pentru ca un investitor nu investeste intr-o prezentare despre viitor, ci in capacitatea unei organizatii de a transforma acel viitor in rezultate.
O strategie valoreaza atat cat valoreaza oamenii care o pun in practica
Putem avea o guvernanta bine structurata, o strategie coerenta si proceduri adecvate, dar daca organizatia tolereaza comportamente incorecte, daca oamenilor le este teama sa spuna ca o decizie este gresita, daca performanta ajunge sa justifice orice comportament sau daca respectul exista mai ales in declaratiile publice, toate aceste constructii raman fragile.
Cultura organizationala nu este un subiect secundar sau un element „soft” al managementului, separat de performanta. Dimpotriva, este una dintre conditiile acesteia, pentru ca reprezinta locul in care valorile declarate de o companie sunt confirmate sau infirmate, zi dupa zi, prin comportamente si decizii.
Cultura se vede in oamenii care sunt promovati si in motivele pentru care sunt promovati, in comportamentele tolerate celor care aduc rezultate, in felul in care este tratata o greseala si in reactia organizatiei atunci cand cineva semnaleaza o problema incomoda. Se vede in disponibilitatea conducerii de a asculta si opiniile care contrazic ceea ce si-ar dori sa auda si, poate cel mai mult, in felul in care compania isi trateaza oamenii atunci cand presiunea pentru rezultate creste.
Vorbim adesea despre „resursa umana”, dar expresia risca uneori sa ne faca sa uitam ca in spatele acestei resurse sunt oameni, iar oamenii nu reprezinta o anexa a strategiei. Ei sunt cei care o transforma in realitate. O companie care vrea sa creasca sanatos trebuie sa investeasca in competentele lor, sa le respecte profesionalismul si demnitatea, sa creeze spatiu pentru opinii diferite si sa construiasca un mediu in care integritatea nu devine un dezavantaj.
Respectul pentru oameni nu trebuie confundat cu lipsa exigentei. O cultura organizationala sanatoasa poate fi foarte exigenta, poate cere performanta, responsabilitate si rezultate, fara insa a accepta ca performanta justifica orice mijloc sau ca atingerea obiectivelor permite sacrificarea demnitatii oamenilor. Iar responsabilitatea pentru o asemenea cultura incepe inevitabil de sus, pentru ca board-ul si managementul dau tonul prin fiecare decizie pe care o iau. Oamenii citesc, de regula, mai putin valorile scrise si mult mai atent comportamentele care sunt recompensate, tolerate sau sanctionate.
Tocmai de aceea cultura organizationala este, in esenta, si o problema de guvernanta, care include firesc intre temele sale capitalul uman, incluziunea, starea de bine, guvernanta etica si rolul structurilor de conducere.
Reputatia trebuie construita inainte de a avea nevoie de ea
Exista si o alta dimensiune a maturitatii unei companii despre care cred ca vorbim insuficient: felul in care companiile romanesti invata sa se prezinte, sa isi construiasca vizibilitatea si sa comunice despre ceea ce fac.
Avem in Romania companii foarte bune, produse competitive, antreprenori remarcabili si povesti de crestere care ar merita sa fie mult mai bine cunoscute. Exista insa si companii care au crescut ani la rand aproape in tacere, considerand ca rezultatele sunt suficiente si ca promovarea, PR-ul sau comunicarea pot astepta. Uneori, aceasta discretie poate fi chiar parte din cultura fondatorului. Problema apare atunci cand, dupa ani in care compania a comunicat foarte putin, se asteapta ca piata sa o descopere si sa o inteleaga exact in momentul in care apare nevoia unui investitor sau perspectiva unei listari.
O companie nu trebuie sa se pregateasca pentru bursa pentru a incepe sa comunice bine. La fel cum guvernanta, strategia sau cultura organizationala trebuie construite inaintea unei eventuale listari, si reputatia trebuie dezvoltata in timp.
PR-ul si comunicarea nu ar trebui sa fie campanii create in jurul unei tranzactii, ci componente firesti ale strategiei unei companii care doreste sa creasca. O asemenea companie trebuie sa stie cine este, ce o diferentiaza, ce valori are, cum vorbeste despre strategie si rezultate, cum isi face cunoscute investitiile, inovatiile si oamenii si, la fel de important, cum comunica atunci cand lucrurile nu evolueaza conform planului.
Exista, desigur, o diferenta importanta intre promovare si reputatie. Promovarea poate spune pietei cat de buna este compania; reputatia este ceea ce piata ajunge sa creada despre ea dupa ce compara, in timp, ceea ce compania spune cu ceea ce face. Tocmai de aceea, comunicarea nu poate si nu ar trebui sa compenseze o strategie slaba, o cultura organizationala nesanatoasa sau o guvernanta pur formala. Comunicarea buna nu inventeaza o realitate mai atragatoare, ci o face vizibila si inteligibila pe cea care exista.
Pentru o companie care, intr-o zi, va dori sa atraga capital, acest istoric conteaza mai mult decat poate parea. Investitorii nu descopera doar cifre, ci o companie, un brand, un management, o cultura si o poveste construita in timp. Iar o companie care a comunicat constant, profesionist si credibil nu va fi nevoita sa se inventeze in momentul in care incepe sa se prezinte investitorilor.
Pregatirea pentru capital inseamna, inainte de toate, pregatirea companiei
Exista tentatia de a privi pregatirea pentru finantare ca pe un proiect care incepe atunci cand compania decide ca are nevoie de bani. Se pregatesc documentele, se revizuiesc raportarile, se formalizeaza procedurile, se clarifica strategia, se construieste prezentarea si, uneori, abia atunci incepe sa se vorbeasca serios despre guvernanta, comunicare sau relatia cu investitorii.
Numai ca increderea nu se poate construi intr-un data room si nici in lunile care preced o tranzactie. Ea este rezultatul unui comportament acumulat in timp si se vede in disciplina financiara, in calitatea informatiei, in felul in care sunt luate deciziile, in relatia dintre asociati sau actionari, administratori si management, in modul in care sunt gestionate conflictele de interese, in respectul acordat oamenilor si in reputatia construita in exterior.
De aceea, o companie care stie ca peste trei sau cinci ani ar putea dori un investitor nu ar trebui sa inceapa pregatirea peste trei sau cinci ani. Ar trebui sa inceapa astazi, nu prin pregatirea tranzactiei, ci prin pregatirea companiei.
Poate ca, inainte de intrebarea „De cati bani avem nevoie?”, ar trebui sa ne punem mai des o alta intrebare: „Ce fel de companie trebuie sa devenim pentru ca cineva sa vrea sa investeasca in noi?”
Creditul bancar, private equity, venture capital, obligatiunile sau piata de capital nu sunt neaparat drumuri concurente, ci pot reprezenta etape diferite in dezvoltarea aceleiasi organizatii. Este si perspectiva larga propusa de aceasta publicatie, care reuneste finantarea bancara, fondurile de investitii, venture capital, business angels si piata de capital in acelasi univers al resurselor necesare dezvoltarii unei companii.
Indiferent de instrumentul ales, cel care ofera capital incearca sa inteleaga riscul pe care si-l asuma. Guvernanta buna nu elimina riscul si nici nu ar putea sa o faca, dar il face mai vizibil, mai usor de inteles si mai bine administrat. Strategia arata unde doreste compania sa ajunga, executia demonstreaza daca poate ajunge acolo, cultura spune multe despre felul in care va parcurge drumul, iar reputatia arata ce incredere a reusit deja sa construiasca in jurul sau.
Bursa poate ridica standardul, dar nu poate construi fundatia in locul companiei
Piata de capital are o particularitate aparte: nu ofera doar acces la capital, ci expune compania unei discipline. Odata ajunsa in piata, aceasta este observata permanent, rezultatele ii sunt comparate, promisiunile sunt retinute, strategia este evaluata, iar comunicarea este urmarita de investitori si de public.
Din acest motiv, listarea nu ar trebui sa fie momentul in care o companie descopera guvernanta, strategia, cultura organizationala sau comunicarea, ci etapa in care ridica la un alt nivel standardele pe care le-a construit anterior. Daca independenta in decizie, managementul riscului, conflictele de interese, transparenta, strategia, raportarea sau relatia cu publicul sunt descoperite pentru prima data in proiectul de listare, compania incearca sa recupereze intr-un timp foarte scurt o etapa de maturizare pe care ar fi fost mult mai sanatos sa o parcurga firesc.
De aceea, imi place sa privesc piata de capital ca pe un parcurs, nu ca pe o destinatie. O companie poate intra in piata intr-un anumit moment al dezvoltarii sale si poate continua sa creasca in interiorul ei, invatand sa comunice mai bine cu investitorii, sa isi consolideze guvernanta, sa isi imbunatateasca raportarea, sa isi diversifice actionariatul si sa aspire, in timp, la standarde din ce in ce mai ridicate. Piata de capital ca alternativa de finantare pentru scalarea afacerilor este, de altfel, una dintre directiile propuse de aceasta publicatie.
Nu toate companiile trebuie sa ajunga la bursa si nici acesta nu ar trebui sa fie obiectivul fiecarei afaceri. Cred insa ca foarte multe companii ar deveni mai solide daca s-ar pregati ca si cum, intr-o zi, ar putea ajunge acolo, pentru ca disciplina pe care o presupune un asemenea drum – strategie, responsabilitate, transparenta, raportare de calitate, management al riscului, respect pentru oameni si comunicare credibila – este utila unei organizatii indiferent de sursa sa de finantare.
Capitalul urmeaza increderea
Poate ca unul dintre urmatorii pasi importanti in dezvoltarea culturii antreprenoriale din Romania este sa ducem aceasta conversatie mai devreme in viata companiilor: in societatea pe actiuni care nu este inca listata, in afacerea de familie care se pregateste pentru urmatoarea generatie, in SRL-ul care a pornit cu cativa oameni si astazi are sute, dar in care aproape fiecare decizie importanta continua sa ajunga la fondator, in compania foarte buna despre care aproape nimeni din afara industriei sale nu stie nimic sau in compania care spune ca peste trei ani vrea un investitor, dar care trebuie sa inceapa de astazi sa construiasca motivele pentru care acel investitor ar putea avea incredere in ea.
Nu avem nevoie ca toate aceste companii sa adopte aceleasi reguli si nici sa transformam buna guvernanta intr-o noua povara administrativa. Avem nevoie de ceva mai dificil si, probabil, mai valoros: sa ridicam standardul pe care companiile si-l cer singure, inainte ca altcineva sa li-l impuna.
Pe masura ce o companie creste, ar trebui sa creasca odata cu ea calitatea guvernantei, strategia sa devina mai clara si sa fie transpusa consecvent in actiune, iar cultura organizationala sa ramana sanatoasa chiar si atunci cand presiunea pentru rezultate devine mai mare. Oamenii trebuie respectati si ajutati sa creasca impreuna cu organizatia, iar compania trebuie sa invete sa vorbeasca despre ceea ce face, profesionist, coerent si credibil, cu mult inainte de momentul in care va avea nevoie sa convinga pe cineva sa investeasca in ea.
Nimic din toate acestea nu ar trebui sa inceapa in ziua in care compania decide sa se listeze. Bursa poate ridica standardul, poate aduce capital, vizibilitate, disciplina si acces la o comunitate mai larga de investitori, dar nu poate construi in locul companiei fundatia pe care aceasta ar fi trebuit sa o aseze in anii anteriori.
Pentru ca, in cele din urma, un investitor nu finanteaza doar cifrele dintr-un business plan. Finanteaza o organizatie, strategia ei, calitatea managementului, oamenii care o fac sa functioneze, cultura in care acestia lucreaza, reputatia construita in timp si capacitatea tuturor acestora de a transforma promisiunile in rezultate.
Toate se intalnesc intr-un activ pe care nu il gasim in bilant, dar a carui valoare poate deveni decisiva atunci cand compania are nevoie de capital: increderea.
Iar poate cel mai bun semn al maturitatii unei companii ramane standardul pe care alege sa si-l impuna singura, cu mult inainte ca legea, un investitor sau piata sa ii ceara sa o faca.
Capitalul urmeaza increderea.



